Medicul – un om care lucreaza cu oameni

Sa fii medic inseamna mult mai mult decat sa tratezi boli. Fiecare zi e o provocare, cu un consum emotional foarte mare in incercarea de a-ti ajuta si multumi (toti) pacientii.

Uneori sunt curioasa sa vad ce spune lumea in recenziile postate pentru diverse clinici sau medici de toate specialitatile. Uneori o fac cu un scop personal, ca sa ma orientez, atunci cand eu insami am o problema medicala. Uneori, le iau de bune, ca orice (viitor) pacient. De multe ori, insa, ca medic la randul meu, zambesc… Pentru ca pot sa vad dincolo de punctaj (fie el mare sau mic) sau pareri (fie ele pozitive sau defavorizante), mai ales atunci cand cunosc situatia din interior, poate chiar medicii in cauza.

Referitor la nemultumiri, unele sunt perfect intemeiate, lucruri demne de blamat. Nu de putine ori, insa, se judeca aspru in necunostiinta de cauza. In spatele problemei sta chiar munca cu omul, precum si multe impedimente sau neplaceri de ordin administrativ-economic.

Eu consider ca majoritatea medicilor (sunt si exceptii), sunt bine intentionati, doar ca nu toti, sau nu intotdeauna, reusesc sa gestioneze cum trebuie toate sarcinile pe care le au, precum si acea modelare inevitabila de personalitate, rezultata din prea-greul cu care ne confruntam, ani si ani, uneori chiar lucruri care se interpun nevoilor noastre umane, fiziologice.

Pentru ca medicina nu-i usoara… Dar e cu atat mai grea cu cat implica mai multa munca cu omul, care trebuie privit, inteles si abordat in ansamblul lui, nu doar fizic, dar si psihosocial. Si inseamna mult, si te costa mult, sa fii din toate – nu doar medic prin definitie – pentru toti cei care trec pragul cabinetului.

Asadar, prin unele postari adresative, imi doresc, printre altele, si sa deschid putin privirea pacientului asupra a cum se simte de partea cealalta a baricadei. Pentru ca, sa stiti, si aici, SE SIMTE. De ce un medic uneori poate nu zambeste, pare nerabdator, grabit, implacabil, rece, succint, radical, indisponibil, irascibil, de ce intrerupe povesti sau nu gusta glume, etc.

De data asta am sa prezint cateva situatii intalnite in sistemul de stat, ambulator (non-urgente, de principiu), si sa raspund, totodata, la intrebarile pacientilor care beneficiaza de aceste consultatii.

Unele situatii povestite aici se regasesc si in sistemul privat, insa, mai rar, dar si atitudinea pacientilor care platesc direct, este, in general, mai disciplinata si mai intelegatoare. Totodata, de aici incolo vorbesc despre mine, si nu am sa dezbat comportamentul sau modul de lucru al altor medici.

MEDICUL – UN OM CARE LUCREAZA CU OAMENI (despre sistemul ambulatoriu de stat):

– In fiecare zi, cel putin un pacient ma intreaba de ce a asteptat el 3 luni pentru aceasta programare. Unii o spun mai urat: „Pai in 3 luni, moare omul!”. Si uite asa, tu, medicul, simti vina, trimisa ca un nour negru asupra ta. As fi crezut ca oamenii isi pot da seama ca nu este nici vina receptionerei care se uita pe program si zice: „N-am chef sa il pun in martie, haide sa il trec in mai”. Nu asa se intampla. Surprinzator, multi nu cunosc raspunsul acesta simplu: tot programul pana atunci este ocupat, tot de pacienti, toti cu probleme de sanatate. De ce la privat se poate obtine o programare mai devreme? Pentru ca oamenii nu se inghesuie, in general, sa plateasca pentru ceva ce pot obtine gratis. Nu atat de mult, in orice caz. Ma surprinde cat de des trebuie sa fac astfel de lamuriri.

– De ce nu se respecta ora programarii?

Nu o sa discut despre intarzierile care se produc din momentul in care ajungi la clinica, pana in momentul in care ajungi, pregatit pentru consult, in fata cabinetului. Aceste intarzieri pentru care pacientul, tot in cabinet isi varsa oful, nu au legatura cu medicul. Mult timp se pierde si pentru ca pacientii scurtcircuiteaza toti acesti pasi care trebuie facuti si urca direct in cabinet. „Am venit sa ma vedeti”. „Pe dvs. va vad, dar ca sa va vad si fisa, trebuie sa treceti mai intai pe la receptie” – ii raspund.

Sa trecem la partea care ma vizeaza.

Sunt zile cand totul merge struna, dar sunt si zile cand programul se poate decala cu o ora. Dupa ce veti citi aceste randuri, poate veti intelege ca nu este de departe o nedreptate care vi se face, cat tine mai degraba de…norocul fiecaruia.

– Exista pacienti neprogramati pe care ii consult. Cum asa? Fix din motivul ca toate locurile sunt ocupate pe 3 luni si, „moare omul”, nu? Sunt cazuri selectate de pacienti RECENT vazuti de mine pe care eu ii RECHEM chiar si fara programare. Printre cei pe care nu ii las sa astepte 3 luni se numara: gravidele (o gravida cu hipertensiune, spre exemplu, nu poate astepta 3 luni ca sa vedem daca totul merge bine), pacienti carora le-am recomandat holter de tensiune (aceasta investigatie nu imi mai e de niciun folos daca o vad peste 3 luni), pacienti cu cazuri rezolvate la care mai am chestii punctuale de verificat (spre exemplu, de vazut o creatinkinaza, o analiza de sange necesara inainte de a incepe tratamentul cu statina), pacienti veniti intr-o stare destul de grava, la care ma intereseaza sa vad evolutia la o saptamana, etc. Fiindca volumul de pacienti care ar vrea sa fie vazuti astfel este unul foarte mare, am facut o selectie clara cu ce primesc fara programare, astfel incat exceptia sa nu devina regula. Evit, cat se poate, acele „rugaminti”, care tot la fara plata dau din coate, atat pentru corectitudine, cat si pentru ca sunt un om care poate sa duca limitat cand merge pe premiza ca e mai bine sa ii ajut cum trebuie (medical vorbind), decat sa ii ajut pe toti.

– De ce neprogramatii acceptati nu au un timp dedicat? Pentru ca, intr-o zi pot sa vina 2 dintre acestia, pot sa vina 10, sau poate sa nu vina niciunul. Nu este o regula si nu pot sa tin evidenta lor. Si daca as stabili la sfarsit de program sa imi aloc ore separate pentru ei si sa ii notez pe fiecare dinainte, nu va functiona.

– Sunt si asa destule lucruri birocratic-administrative care ii revin medicului cand lucreaza cu CAS. Nu am timp in cele 20 de minute de consultatie, cand ar trebui sa ma axez pe partea medicala, sa discut cu dl X si sa ii explic de ce si la ce ora sa vina, ca apoi sa imi spuna ca el la ora aia nu poate, fiindca isi ia nepoteii de la scoala, sau sa astept sa verifice doamna Y daca poate sa faca schimb de tura la munca. Atunci, daca vreau totusi sa ii vad saptamana viitoare si nu peste 3, le las oamenilor un interval mai larg de timp cand pot veni: „reveniti cand puteti, pe timpul programului meu de ambulator.”

Ca o paranteza, este destul de greu cu multi dintre pacientii carora le permit sa vina fara programare, sa ii fac sa inteleaga diferenta dintre programare si inregistrare la receptie cand ajung in clinica. Multi dintre ei vin si intra pur si simplu in cabinet avand pretentia sa fie vazuti imediat (daca se poate cu pacientul deja aflat pe pat de fata), si fara ca macar sa fi trecut prin receptie. Alta chestie care trebuie lamurita si cu care se consuma timp. „Mergeti sa va inregistrati la receptie ca sa vi deschida fisa sa pot sa notez consultul in calculator”, le zic. Iar ei imi raspund: „Dar mi-ati zis sa vin fara programare!”. Unul a plecat furios pentru ca nu a putut face diferenta dintre cele doua si a considerat ca i se face o nedreptate, cand eu, de fapt, ii faceam un favor. Atitudinea potrivita ar fi fost: „Ma puteti primi azi?”. Multi nu inteleg acest lucru si parca, „fara programare”, in mintea lor echivaleaza cu „prioritate”. Toate aceste explicatii iti retin din energia desfasurarii unui act medical curat.

– Alt motiv al intarzierilor e ca nu te poti baza ca toti pacientii sa vina la timp. Altadata, pe cei intarziati nu ii mai primeam. De ce? Raspunsul firesc, dar totusi neinchipuit de multi, este ca: dupa ei sunt altii. Daca timpul ramas nu este suficient pentru o consultatie completa, nu pot sa-i las cu problema rezolvata partial. Fac si treaba de psiholog, dar in cardiologie, nu pot sa le spun: „timpul a expirat, continuam data viitoare”. Asa ca am de ales: ii vad si decalez, sau se reprogrameaza. Nu va imaginati cate alegeri non-medicale consumatoare de energie avem de facut intr-un timp limitat!

Nici pe cei complicati nu ii pot expedia doar pentru ca cei de afara se uita la ceas. Nimeni nu ramane „deschis pe masa”, fie ca este un caz complicat medical sau ca il complica pacientul pentru ca trebuie sa-si sune sotia, si ea nevazatoare si greu-deplasabila, sa caute in punga de medicamente si sa imi dicteze schema lui de tratament. Si astept. Cata rabdare pe un medic care lucreaza contratimp!

Ca vorbeam de alegeri, una dintre ele e, cine intra urmatorul. La mine, lucrurile stau cam asa: punctul 1 – in ordinea programarilor si subpunctul a – in ordinea sosirii. Uneori, in efortul de a face lucrurile si repede si bine, privirea imi sare peste cineva si il strig pe urmatorul, riscand, bineinteles, iminenta unui scandal. Uneori, prefer sa bag pe cineva caruia stiu ca ii rezolv problema in 5 minute si sa ma ocup pe indelete de cel care necesita mai multa atentie. Uneori e invers – daca vine o pacienta cu cancer cu metastaze, cu tub de dren, careia ii e greu sa stea chiar si pe scaun, poate o bag inaintea unui domn cu tensiune 160, dar in putere. Chiar daca este randul lui! Uneori, nu pot aprecia gravitatea cazurilor pe care inca nu le-am vazut, sau unde e drept sau nu, sa se intre in fata (cand s-o mai judec si pe asta?). Uneori, oamenii au intrat, au iesit, s-au intors, iar eu nu pot sa tin evidenta si sa fac politie gestionand conflictele de afara. Pot doar sa ma bazez pe increderea pacientilor mei ca nu sunt nedreptatiti.

– De ce nu extind programul? Am un numar de ore pe zi dedicate consultatiilor pe care nu imi doresc sa il depasesc. Restul e pentru familie si, sa stiti, pentru perfectionare. Poate ca adevarata munca e cea de dupa cabinet. Dar asta nu se contorizeaza si nici nu se plateste. Foarte des raman insa, 1-2, chiar 3 ore peste program si, mai rar, sunt fericita sa plec acasa la timp. Daca as fixa in program aceste 2 ore muncite in plus, as mai sta inca 2 peste, pentru ca pacientii ar fi si mai multi. Niciodata nu este suficient si, vorba cantecului: „cate-un pic, pic, pic…”

Pe de alta parte, dintr-un program plin, pot sa apara mai multe goluri intr-o zi, goluri pe care nu le putem prezice. Sunt multi pacienti care isi fac programare, pe care o si confirma cu certitudine in glas chiar cu o zi anterior consultatiei. Totusi, nu ajung sa se prezinte. Iar eu stau si ma uit in neant un timp de la 20 la 60 minute (depinde pentru ce investigatii au fost programati) din cauza unui loc tinut ocupat si nefolosit. Si am in calculator programari facute pe 3 luni in avans plus o lunga lista de asteptare. In aceste situatii impredictibile, un „neprogramat” se potriveste manusa. Se numeste cost-eficienta, stiind ca nu se va rezolva niciodata problema programarilor confirmate si neonorate. Acest lucru se intampla si in privat. Am un pacient, de altfel simpatic, care lipseste neanuntat la fiecare una din 2 programari pe care si le face. De fiecare data ii moare cate un var. Acelasi var.

– Ce se mai intampla in sistemul de stat?

Se mai intampla pacienti care abuzeaza de bunavointa mea, pacienti cu care am fost mai permisiva cand erau bolnavi, dar acum, desi stabilizati, continua sa dea buzna in cabinet cu pretentia-rugamintea insistenta sa fie vazuti imediat! sub diferite pretexte (de altfel false dupa ce apuci sa ii consulti). Un astfel de pacient nu si-ar permite sa faca asta la privat, sau, daca ar face-o, ar trebui sa plateasca scump.

Se mai intampla statul peste programul de peste program, cand, gata imbracat de plecare, faci imprudenta sa raspunzi la telefon, iar de partea cealalta a firului e un coleg cu o rugaminte: un pacient cu infectie severa periunghiala care trebuie drenata imediat si trebuie sa stie cum sa procedeze cu tratamentul lui anticoagulant. Iar raspunsul este multifactorial influentat si nu ii citesti diagnosticele doar privindu-l in ochi. Asa ca dai geaca jos si pui din nou halatul. Poti sa il lasi 3 luni pana la programare? Pentru sanatatea lui, nu. Pentru sanatatea ta, ar trebui.

Se mai intampla sa aud ca tensiunea doamnei e mare doar cand nu se pune curcuma (sau stiu ce alt condiment?) in cafea, asa ca ei nu-i trebuie tratament. Sub presiunea nerabdatorilor de la usa, apreciez utilitatea muncii de lamurire care va urma. Cafea cu curcuma, cafea fara, sau o reteta (neaparat!) compensata cu cardul de sanatate pe care l-a uitat in cealalta geanta.

Si uite asa, de afara se aude o voce nemultumita: „ce sta atata cu fiecare, ce le face, ii opereaza?” – un pacient cu a carei sotie am stat tot atat, si e fericit ca nu a mai repetat un accident vascular de atunci si ca durerile ei de cap au disparut. Un pacient care ma confrunta direct si neplacut de fiecare data cand mai chem pe cineva din sirul interminabil de azi. Remarcile lui se aud dincolo de usa inchisa, perturbandu-mi concentrarea pe timpul consultatiilor. A venit si el cu o ora mai devreme, si pare ca intra cu o ora mai tarziu. Credeti ca as avea timp sa ii explic tot ce s-a scris mai sus? Oricum, odata intrat in cabinet, isi schimba tonul pe unul mai mieros, si cu scuzele de rigoare. Pentru ca vrea sa i se acorde tot atata atentie ca celorlalti despre care a considerat ca stau prea mult. Un pacient ce vrea sa-mi ramana pacient, dar mi-as dori sa nu mai vina.

Nu fac piese la fabrica contratimp si uniform. In fata cabinetului meu nu este loc pentru reactii necuviincioase, se lucreaza in liniste, dupa un sistem de intelegere reciproca, incredere si respect, iar cine nu vrea sa astepte la usa mea…o poate face la usa altui medic. Iar la sfarsit de program, cana de ceai de pe birou, nu o sa mai ramana plina si rece. Pentru ca pacientul vine si asteapta o data, sau o data la 6 luni, dar eu vin zilnic, si fiecare zi ma lasa sfarsita de puteri.

Ce as mai vrea sa mai stie oamenii despre sistemul acesta mult blamat, e ca si ei fac parte din el. Iar medicul nu este robotul perfect. Medicul este un om, si, cel mai important, un OM CARE LUCREAZA CU OAMENI.