Cand l-am „preluat” pe V. dupa ce am nascut a doua oara se tavalea pe jos de plans daca noi mancam….Trebuia sa o facem pe ascuns. Acum mananc impreuna cu V., fiecare isi bea „cafeaua” lui. Ba mai mult, daca ma iau cu treaba, V. imi atrage atentia sa ma asez si sa imi continui masa. Momentul nostru impreuna e sfant. 😊 Astazi, ma simt inspirata sa impartasesc cateva „secrete” din viata noastra. Sau, poate e doar nevoia mea de conectare cu exteriorul.
De 3 luni incoace sunt singura cu amandoi, toata ziua. Nu ma ajuta nimeni. In general, cine vrea sa ma ajute, mai mult ma incurca…Ar fi o persoana in plus pe care sa o ghidez, sa o instruiesc si sa o linistesc si… asa se intampla cand „iti pui tu parafa” si tot tu tragi ponoasele. Vrei ca treaba aia sa fie facuta, ca tine! Iar daca nu poate sa fie facuta ca tine, atunci trebuie sa fie facuta de tine. 😄 Cum ma descurc singura cu 2 atat de mici, simultan? Spre mai bine cu fiecare zi. Invat cine sunt ei si ei invata cine sunt eu. Iata cateva exemple concrete:
●Comunicarea, intelegerea. Daca V. umbla la apa cat eu sunt in baie nu ii zic „Nu! Opreste-te! Pleaca de aici!” Ii spun „V., uite, te rog frumos, da-l un pic mai asa, mai spre stanga, sau mai spre dreapta… Uite, daca l-ai dat asa imi vine apa rece, daca l-ai dat asa, e prea fierbinte pt. mine. Am nevoie de apa ca sa ma spal, daca il dai asa, se opreste. In acest moment el este responsabilizat. Poate fi un copil de 2 ani responsabilizat? Nu am citit in nicio carte, dar am vazut cu ochii mei ca poate si, mai mult, ca isi doreste asta! Deci nu ii zic „Nu! Pleaca de aici!”. Si, uite asa, el este implicat (participa), este acceptat (vazut, nu respins), timp in care invata si ceva nou (stanga, dreapta, cum sa inchida si sa deschida apa). Daca am energie suficienta, o dau chiar pe joaca: „Arș, ma frige! Brrr, mi-e frig” – si el rade in timp ce invarte de robinet.
● Responsabilizarea, implicarea. Tot asa, in felul asta, V. inchide singur opritoarele sau sigurantele de la sertare, daca, cumva, uitam noi de ele…😅🤣 Pt. ca el a inteles ca la noi toate lucrurile au un scop si pt. ca imita stilul de viata, comportamentele, totul… 🙂 V. este printre putinii copii, singurul, de fapt, pe care eu il cunosc, care sa vrea sa isi ia vitaminele…adica, sa ii faca placere..E un obicei de care singur imi aduce aminte. Avem 3 suplimente: omega – DHA, vitamina D („ala mic” – ii zice el, pt. ca sunt 0,25ml) si vitamina C. Asta inseamna 3 sau chiar 4 lingurite. Nu toate sunt gustoase. DHA e uleiul de peste. Ce copil vrea sa inghita ulei de peste gol, asa, cu lingurita? Si cu toate astea, V. le vrea. Pentru ca V. a inteles ca e bine sa le ia, ca le luam in fiecare zi, ca fac parte din rutina noastra. Dar cel mai mult i-a placut cand a devenit „treaba lui”: „V., mama mai uita, dar tu, tu trebuie sa imi aduci aminte dupa fiecare masa, la pranz, sa luam vitaminele. Uite de acolo. Ii spui mamei, si nu te dai jos din scaun pana nu ti le dau”. Nu stia sa pronunte si nu intelegeam ce mai vrea prima data cand m-a atentionat. Uitasem complet si stiam ca mancase suficient. Oare ce mai voia de nu accepta sa il dau jos din scaun? Si uite asa am ajuns sa am o baza in V., intr-un copil de nici 2 ani!
● Explicarea, dirijarea, consensul – exemplul cu sandalele. Nu ies singura cu amandoi. Nu inca. Un bunic, o bunica, sau altcineva, il mai scoate pe V. la plimbare. Insista sa se incalte cu adidasii pe o zi caniculara si asa ar fi si iesit daca nu ma duceam sa ii spun: „V., uite! Afara este foarte cald. Iti transpira picioarele si miros. Puuu! Se uda sosetele. O sa stai cu piciorul in sosete ude. Vezi sandalele astea? Sunt noi, si frumoase si au si verde…vezi verdele asta? E la fel cu cel de pe tricoul tau. In plus, pe aici intra aerul si piciorul se simte bine”. Poate sa nu functioneze cu un copil care nu e obisnuit cu stilul asta, dar pt. noi comunicarea functioneaza foarte bine. Comunicare consecventa, blanda, dar ferma, care ii da o directie corecta, reala (nu minciuni care sperie sau motiveaza), atunci cand a deraiat.
● Prioritizarea si organizarea. Daca trebuie sa ii pun pantalonii lui V. pt. ca ma striga si imi cere sa ii pun pantalonii…da, il las pe D. 5 minute sa planga ca sa ii pun pantalonii lui V., ca sa stea dupa aia linistit inca o ora si eu sa pot sa ii dau linistita lui D. sa manance laptele, sa il schimb si sa il pun la somn. Cam asa functioneaza lucrurile la noi, trebuie sa fii organizat si e ca…ca la camera de garda. Sunt mai multe „urgente” in acelasi timp, trebuie sa le triezi, si sa le gestionezi pe rand. Dar trebuie sa fii in priza, permanent constient de toate, la curent cu ce se mai iveste si anticipand evolutia lor. Cumva, trebuie sa te multiplici. Si nu te poti multiplica decat daca iti pastrezi calmul si…claritatea, claritatea mintii…si daca nu reactionezi impulsiv si daca actiunile tale au o logica, o cronologie pe care ti-o stabilesti de la inceput. Trebuie sa iei decizii fooarte repede.
● Ordinea, curatenia si echilibrul emotional. Pe mine ma ajuta mult si mediul. Cu cat e mai curat, mai ordine si mai calm, mai liber si relaxat (2 prosoape in loc de 10, dar sa fie parte dintr-un set, un costumas in loc de 10, dar sa se asorteze cu pantalonii si sa fie din bumbac organic)… cu atat mintea mea si comportamentul lor se aliniaza la aceste atribute. Dezordinea si un spatiu zgomotos, care parca tipa la mine, ar fi, pt. mine, cel mai influent dusman.
Nu fac lucrurile astea pt. ca am citit undeva. Fac ce fac pt. ca asa simt. Pt. ca ma gandesc la mine si ce as vrea eu pt. mine. Pt. ca V. este macar 50% din ceea ce sunt eu. Deci pot sa ii anticipez trairile, nevoile. E bine sa ai cunostiinte, sa te documentezi, dar nu sa aplici robotizat. Totul e relativ. Iar pt. fiecare copil, nu exista „expert” mai bun decat propriul parinte. Nu este nimeni care poate sa o faca mai bine decat tine.
Iar daca ar fi sa ii las o saptamana cu altcineva, va trebui sa muncesc o luna ca sa revenim la ce eram. Din experienta spun ca se instaureaza haosul. Ca se tripleaza momentele cand unul plange incontrolabil, ca celalalt regurgiteaza si mai mult cand nu ii dau eu laptele, sau ca trebuie sa spal nu doar aleza pe care o mai uda, dar si canapeaua, si patutul, si podeaua…
Dar e esential sa nu uiti ca trebuie sa fii tu bine, ca copiii sa fie bine. Uneori, asta inseamna te duci la o aniversare singur. Alteori, sa iti mentii echilibrul nu implica neaparat sa pleci de langa ei. Dar dupa ce ai muncit toata ziua sa le asiguri masa si curatenia la standardele tale, sa le acorzi atentia necesara fiecaruia in parte…poti sa scrii un articol pentru blog, poti sa dai o cautare pe google, poti sa deschizi televizorul chiar daca copilul se uita cu tine 5 minute inainte sa se intoarca cu spatele si sa se culce, linistit, fericit, nu impus prin ritualuri de somn. Integrat in familie. Pentru ca sa am grija de ei si sa ma dedic lor nu inseamna ca eu sa nu mai fiu, sa imi pierd identitatea si sa imi reprim dorintele. Nu vreau sa traiesc pentru ei, vreau sa traiesc cu ei. Fac tot ce trebuie sa fac, dar nu fac ca sa termin, ca sa scap, ca sa…”ma duc acasa”…Rolul de parinte nu are finalitate. Sa ai copii nu este un job, este o viata. O viata care trebuie traita responsabil, dar nu in regim dictatorial. O viata in care oferi tot ce ai mai bun din tine, dar in care poti continua „sa fii”. O viata care poate fi traita frumos. 😊 Cel putin asa o vad eu. Asa ca nu trebuie sa muncesc pentru ei, trebuie sa traiesc cu ei. Trebuie sa convietuim. Cand fiecare membru al familiei ajunge sa inteleaga asta, de la cel mai mare, la cel mai mic, asta e drumul cel mai sigur catre armonie.
In mare parte am incredere in mine, cred ca fac lucrurile bine, atat cat pot. De ce am aceasta siguranta? Pentru ca sunt ok cu mine, cu cine sunt eu acum. Si pentru ca conteaza mai mult copiii mei, decat ce cred ceilalti, ce le place si ce vor altii. Pentru ca in proportie foarte mare m-am eliberat de sabloane si de dorinta de a fi pe plac sau de frica de a fi judecata. Mi-am dat seama ca timpul e prea putin si maine e imprevizibil. Dar poate undeva gresesc. Poate or sa aiba propriile provocari mai tarziu pentru ca eu nu am facut ceva corect. Foarte bine! Care ar mai fi calatoria pentru care venim pe lumea asta daca suntem 100% rezolvati? Care este emotia, care este scopul?
Fara zvac, fara puls, in linie dreapta, e o imagine de final care necesita resuscitare.
Suntem inteligenta originala! Inca suntem.
Acest text nu a fost creat cu AI 🤣.
Doctor Oana Dragne 