Doctorul Daniel Amen, despre copiii puternici mental

Tradus, transcris si adaptat dupa podcastul lui Jay Shetty.

– Vorbesti despre copii puternici emotional, care traiesc dupa scopuri clar definite. Cum stabilesti un scop pt. un copil? Si la ce varsta, scopul devine real?

– Ei bine, scopul incepe cu parintii. Ce fel de tata sau mama vreau sa fiu? Si ce fel de copii vreau sa cresc? Ca sa cresti copii puternici emotional, primul principiu, este ca tu sa fii puternic si echilibrat emotional. Trebuie sa modelezi mesajul. Primul mesaj pe care trebuie sa il transmiti si prima valoare pe care vrei sa o imprimi, este autenticitatea. Ce inseamna asta, sa fii puternic emotional? Incepe cu claritatea. Vrei sa stii, a sti. Pe cand eu eram copil, mama era prezenta, dar noi eram foarte multi, eram 7 frati. Eu eram al treilea. Eram irelevant. Cel putin asta credeam atunci. Uite, in familia libaneza, cel mai mare fiu e aur. Al doilea fiu, e irelevant. 😆 „Irelevant” poate fi un avantaj. Poate insemna, ei bine, „eu pot sa fac tot ce vreau eu”. Dar mama mea era prezenta, si amuzanta si jucausa si stricta, toate calitati benefice. Tata era absent. Deci atunci cand ma gandesc…Ce fel de parinte vreau sa fiu? Vreau sa fiu un parinte prezent. Pt. ca absenta tatalui (absenta emotionala), a cauzat multa amaraciune in viata mea. Iar daca citesti ultimele studii in neurostiinta, la copil, atasamentul are un rol atat de important in preventia bolilor sau a deviatiilor mintale. Daca eu vreau sa fiu prezent, asta conduce la al doilea principiu, al atasamentului, ceea ce inseamna, conexiune. Cum te conectezi cu copilul tau? Multi parinti o gandesc gresit, ca insemnand: eu rezolv toate problemele copilului meu. Ceea ce creeaza privilegii alaturi de dezastre.
Dar, primul lucru de la care pornesti ca parinte, este intrebarea: „ce vrei?”, ce vrei tu, ca parinte? Si, cred, de asemenea, ca este o foarte buna intrebare si pt. copii. Cand implinesc 6-7 ani, sa ii intrebi: „Ce iti doresti? …de la relatia noastra?”
Spre exemplu, eu tratez o multime de copii „dificili”, si una din intrebarile mele favorite pt. parinti este: „De cate ori, din 10 sarcini diferite, atunci cand ceri copilului tau sa faca ceva, o vor face din prima, fara cearta sau impuneri?” 7, este media pentru copiii normali.
Foarte putini copii fac din prima de fiecare data. Dar, pentru copiii care vin sa lucreze cu mine, numarul e 0…sau, oricum, mai putin de 3. Si cand ma intorc spre copil sa ii intreb despre asta, le spun: „Asta e scopul tau? Sa o faci pe mama ta sa planga?” Iar ei raspund intrigati: „Nuuu!”. Si continui: „Atunci de ce o faci?”, si ei raspund: „Nu stiu…”. Iar chestia e ca ei chiar nu stiu. Pt. ca nu sunt motivati de vointa, nu este un comportament constient, este creierul inconstient care actioneaza. Daca un copil nu face ceea ce ii ceri sa faca, si tu ignori asta in mod repetat, ceea ce faci este sa ii inveti sa faca asta in continuare. Iar creierul e lenes.

– Dar unii oameni ar spune ca asta poate face un copil sa fie ascultator dar ii reneaga calitatea de liber cugetator. Nu il face sa gandeasca independent…Am senzatia ca, uneori, chestiile astea doua, se bat cap in cap. Pe de o parte, daca ei asculta tot ce le spunem, cum isi mai constriesc ei simtul identitatii? Cum functioneaza asta?

– Cheia este in aceasta fraza: Nu rezolvi tu, toate problemele copilului tau!!! Asta e inima provocarii de a iubi logic. Cand iubesti logic, VREI ca copilul tau sa greseasca si vrei sa plateasca consecintele. Astfel ei invata autonomia. Este un cuvant foarte important. O dau exemplu pe Chloe, care acum are 20 de ani. Era o adevarata provocare, conflictuala, opozitionala… Eu sunt psihiatru de copii. I-am zis tatalui: „Niciodata de acum inainte sa nu ii mai spui sa-si faca temele! Spune-i asa: Eu am facut clasa a doua deja, am trecut deja prin asta. Daca tu esti impacata cu consecintele pe care le vei suporta daca nu iti faci temele, cum ar fi sa iti superi profesorii, sa pici examenele, sa te duci la reevaluari, chiar sa repeti clasa a doua…daca esti ok cu asta, si decizi sa nu iti faci temele, e in regula! O sa iti faci noi prieteni cand repeti clasa a doua.” Acela a fost acel moment de epifanie! Chloe s-a suparat, a zis: „Nu o sa imi fac acum temele. Nu o sa imi mai fac niciodata temele!” A plecat furtunos…Peste 20 de minute s-a intors. Nimeni nu i-a mai cerut  vreodata sa isi faca temele. A absolvit cu diploma in domeniul financiar, a intrat la universitate, e sclipitoare, e independenta. Are autonomie, este muncitoare si liber arbitru. Pentru ca nu a putut sa faca presiuni (fie si indirect) asupra mamei ei, ca sa ii rezolve toate problemele. A trebuit sa se descurce singura. Cu suportul adecvat, bineinteles. Uite, alta chestie! Daca Chloe isi uita tema, in niciun caz nu venea mama ei sa i-o aduca la scoala. Pt. ca, astfel, o uita doar o data. Daca ea si-ar fi uitat tema si noi i-am fi adus-o la scoala, ne-am fi trezit ca trebuia sa i-o aducem mai mereu. Daca era frig afara si uita sa isi ia un pulovar, nimeni nu ii ducea un pulovar. Si-a uitat acasa pranzul. Nimeni nu i-a dus pranzul. O invatam probabil cea mai importanta abilitate a oamenilor puternici emotional. SUNT RESPONSABIL PENTRU VIATA MEA!!! Daca sunt consecinte, le voi suporta. Asa ca VREI CA EI SA FACA GRESELI, SI VREI SA LE FACA ATUNCI CAND CONSECINTELE SUNT GESTIONABILE! Inca de pe la 4-5 ani, cu cat mai devreme cu atat mai bine. Alt exemplu, legat de agresiune…Atunci cand eu eram un parinte tanar, cred ca stima mea de sine nu era una prea ridicata..Si eu ma simteam mai bine, imi crestea stima de sine, prin rezolvarea problemelor copiilor mei. Iar ceea ce am realizat ulterior, este ca ii jefuiam pe ei de propria lor stima de sine. Pt. ca, din ce ne extragem stima de sine? Este un studiu grozav al Harvard. Acesta urmareste cca. 400 de elevi pe o durata de 70 de ani! Imaginati-va! Este unul din cele mai longevive studii efectuate vreodata. Cautau sa vada ce se intampla cu bolile mintale, cu dependentele, cu stima de sine, si singura corelatie pe care au facut-o cu stima de sine este daca ai lucrat sau nu ca si copil, daca ai avut responsabilitati acasa, daca ai avut o slujba part-time. Cand aveam 10 ani obisnuiam sa lucrez cu tatal meu care avea un magazin. Munca este buna. Dar pt. oamenii care au avut un ajutor acasa, si totul a fost facut pt. ei ca copii…in felul asta chiar iti setezi copilul sa duca o lupta in viata lui, pt. ca ii induci exact opusul autonomiei.

– Daca tot ai pomenit de asta, imi aduc aminte ca si eu cand eram mic, eram baiatul care aducea ziarele. Si uneori ploua, ningea, si imi era greu sa trag dupa mine acel geamantan de ziare, apoi am lucrat si eu intr-un magazin, am tot lucrat inca de cand aveam 14 ani, si nu pot decat sa iti confirm ca am deprins atat de folositoare aptitudini, am invatat atat de multe lucruri, am deprins obiceiuri de baza pt. ca era necesar ca sa imi pot duce treaba la bun sfarsit, asa ca ce spui tu rezoneaza puternic cu mine. Dar cum poti sa te simti confortabil vazandu-ti copilul pus in situatii inconfortabile? Pt ca imi imaginez ca asta e cea mai mare provocare. Ca un parinte iubitor ce esti, cand tii la copilul tau nu vrei sa ii fie frig, nu vrei sa ii fie foame, nu vrei sa intarzie la scoala, nu vrei sa aiba rezultate proaste….ego-ul tau e cumva dependent de ego-ul copilului tau. Cum poti sa ramai confortabil privindu-ti copilul pus in situatii inconfortabile, intr-un mod obiectiv, non-emotional, fara a fi insensibil, totusi?

– Este greu. Dar trebuie sa ai in cap imaginea de ansamblu si rezultatele pe termen lung. Ce vreau? Ce fel de parinte vreau sa fiu? EFICIENT, PREZENT…Ce fel de copil vreau sa cresc? INDEPENDENT, COMPETENT, PUTERNIC. Daca fac prea multe, il privez pe el de stima lui de sine, de simtul responsabilitatii si de autonomie.
Si asta e un dezastru pe care chiar nu ti-l doresti. Trebuie sa anticipezi. De-asta, primul principiu este sa afli ce vrei. Si mereu intreaba-ti copilul: deci, care este scopul? Pt. acest an, ce iti doresti? Nu le impui, nu le propui un scop…Un exemplu: atunci cand am implinit 18 ani, prima data cand am putut sa votez si tatal meu mi-a zis ca daca votez cu senatorul MG, de tara o sa se aleaga praful. Deci am 18 ani, si nu am o relatie cu tatal meu.. in majoritatea timpului suntem suparati unul pe altul. Iar acum incearca sa aiba influenta asupra mea. Si pt. ca nu avem o relatie, mi-am propus sa il enervez. Si am votat cu MG. Dar a fost acea lipsa a relatiei care m-a determinat sa actionez asa. Deci daca vrei sa ai influenta, primul principiu este setarea scopului, al doilea e atasamentul, conexiunea. Daca vrei sa ia in considerare, sa ia in serios valorile tale, trebuie sa ai o conexiune cu ei.

– Ce presupune asta?

– Presupune timp. Timp petrecut fizic cu ei. Pui telefonul deoparte si petreci 20 de minute doar cu ei. Este un exercitiu care imi place tare mult! Din toate lucrurile pe care le-am recomandat pacientilor inca de acum 45 de ani cand am decis sa devin psihiatru, timpul special dedicat cuiva face minuni! 20 DE MINUTE PE ZI fa ceva cu copilul tau, ceva ce acesta vrea sa faca, iar in acest timp, FARA CERINTE, PORUNCI, FARA INTREBARI, FARA SFATURI SAU DIRECTIONARI! Este vorba doar de timp in care sa fiti impreuna, si timpul asta echivaleaza o avere in „banca relationala”. Una din fiicele unui amic, o fetita de 2 ani, nu dorea sa aiba nimic de-a face cu el. Credea ca este o chestiune mama-fiica si asta e motivul pt. care lui nu ii dadea atentie. I-am zis: „Nu, tu o ignori.” Cum adica? Mi-a raspuns intrigat. Si i-am recomandat chestiunea cu timpul, pe care a desconsiderat-o la inceput, dar care a facut minuni. Peste 3 saptamani tot ceea ce voia fata sa faca era sa petreaca acel timp cu el. Timp concret petrecut fizic.. Dar in vremea de azi parintii sunt atat de ocupati incat nu mai ajung sa petreaca acest timp fata-n fata, ASCULTAND! Deci asta e a doua chestie. Prima, timp fizic dedicat copilului, iar a doua…sa taci din gura in timpul asta! Ii iubesti atat de mult incat vrei ca tooooate cunostiintele si toata intelepciunea ta la care ai lucrat toata viata pana acum sa le descarci in capul lor…Nu fa asta! Asculta-i! Si terapeutii au aceasta tehnica numita „ascultat activ”. Atunci cand cineva spune ceva, nu il intrerup, nu ii spun cum sa gandeasca, doar reproduc vorbele lui, fiind atent la sentimentele din spatele cuvintelor. Daca m-as fi decis sa-mi vopsesc parul albastru, nu stiu ce ti-ar fi spus tatal tau tie, dar tatal meu mi-ar fi spus: „Nu cata vreme locuiesti in casa mea”. Dar ce face asta? Doar incheie o conversatie sau starneste o cearta. Cel mai bine e sa repeti ceea ce ti se spune. „Aaa, vrei sa ai parul albastru?” Si apoi fa liniste suficient de mult pentru ca ei sa ajunga sa iti explice ce se intampla, de fapt. Si el ar putea sa spuna: „Toti copiii poarta parul albastru”. Tatal meu dupa asta ar fi zis: „am fost si eu la scoala si nu toti copiii au parul albastru.” Sau „Nu ma intereseaza, cata vreme stai in casa mea nu iti faci parul albastru”, sau „Ce? Daca ei vor cu totii sa se arunce de pe un pod, o sa te arunci si tu acum?” Ce face asta? Incheie conversatia sau porneste o cearta. „Suna ca si cum vrei sa fii precum ceilalti copii” – ooo, asta e complet altceva! Si apoi, o sa vezi cum copilul iti spune: „Stii, uneori simt ca nu ma integrez”. Acum mama mea ar fi raspuns: „Cum adica nu te integrezi?! Esti un baiat bun, esti un baiat chipes, esti un baiat dragut..” Dar nici atitudinea asta nu e de ajutor. Ceea ce ajuta e sa repeti: „Deci uneori simti ca nu te integrezi..” si apoi lasa-l sa respire, si el va fi cel care va rezolva problema…si daca merge tot intr-o directie periculoasa, e ok sa impui limite. Unii parinti nu impun nicio limita…
S-au studiat 10000 de copii, din punct de vedere al educatiei parentale. Si existau 2 dimensiuni. Parinti care erau fermi vs. permisivi, si cea de-a doua dimensiune, parinti ostili vs. iubitori. Daca imbini astea doua dimensiuni ajungi la 4 tipuri de educatie parentala: permisivi si ostili, permisivi si iubitori, fermi si ostili, fermi si iubitori. Si s-au urmarit consecintele fiecarui tip parental. Aveti idee care este cel mai nociv tipar? Stiti care creeaza cele mai mari probleme? Ostili si permisivi. Iar al doilea foarte rau, este: iubitori si permisivi. Socant! Dar de ce? Pt. ca copiii au nevoie de limite! Iar copiii supusi unui comportament parental iubitor si permisiv au avut si mai multe provocari la nivel mental, emotional, decat cei carora li s-a aplicat tratamentul ostil si ferm. Acum, nici ostil si ferm nu ajuta. Asta creeaza anxietate. Dar copiii au nevoie de limite. Adeseori spun ca Dumnezeu ne-a dat parinti sa ii avem langa noi pana cand lobul frontal se dezvolta indeajuns. Ori asta se intampla in jurul varstei de 25 de ani. Lobul frontal = prima treime a creierului, cea mai umana parte a creierului nostru, care se focuseaza pe judecata si controlul impulsurilor, pentru asta ai nevoie de parinti care sa te ghideze. Una din marile greseli pe care o facem ca societate, este ca abdicam educatia parentala inainte ca lobul lor frontal sa fie definitivat. Asadar, eu nu sunt un mare fan sa trimit copiii peste granite la facultate. Pentru ca le vei expune lobul lor frontal in curs de dezvoltare, si il vei pune laolalta cu altii cu lobul frontal subdezvoltat, colegii lor.. Foarte proasta idee! Am invatat asta ca psihiatru de copii, daca trimiti copiii departe la scoala, creste anxietatea, depresia, suicidul, adictiile. Nu este un lucru bun. Una din fiicele mele a vrut sa mearga la universitatea din Virginia. Iar eu am zis: Nu, trebuie sa mergi undeva unde sa pot conduce doar 3 ore ca sa te pot vedea, daca vreau.

– Este foarte interesanta aceasta notiune, sa zidesti limite si reguli pentru a construi o fortareata mentala…Noi trecem prin atatea provocari zilnic, noi insine…oamenii de azi sunt ocupati, stresati, stau pe telefon sau la televizor incercand sa se relaxeze dupa o zi lunga…iar ceea ce mi-a placut la ce ai spus a fost: 20 de minute, FARA INTREBARI, FARA PORUNCI, SI FARA INDEMNURI SAU SFATURI.
Asta mi se pare un mesaj foarte puternic de luat acasa, pt. ca poate fi foarte greu sa oferi timp de calitate, dar imi place definitia propusa de tine, ca timpul calitativ sa insemne fara intrebari, fara sfaturi, fara comenzi. Pt. ca, se pare ca, pt. majoritatea parintilor, cam la asta se rezuma relatia cu copiii lor. Si atunci ce se intampla? Daca relatia ta cu copilul tau implica doar sa ii oferi sfaturi, sa ii ceri sa faca cate ceva, sa ii pui intrebari, ce se intampla ulterior?

– Este simplu. Se inchid in ei. Dar daca le oferi spatiu…Stii, ca psihiatru de copii, am avut de-a face cu zeci de mii de copii de-a lungul anilor, si, adeseori, parintii imi spun: „Nu vrea sa fie la psihiatru, l-am adus cu forta, nu o sa-ti vorbeasca”. Iar eu nu ii fortez sa vorbeasca. Doar stau acolo si ma joc diverse jocuri cu ei, dar, in timp ce ne jucam, un joc pe care ei il aleg, atunci ei singuri incep sa vorbeasca. Vorbesc despre visele lor, despre ce se intampla acasa. Jucam carti, jucam Monopoly, diferite jocuri. Unul din jocurile mele preferate este al povestilor. Ei incep o poveste, apoi eu continui cu o propozitie, ei continua cu o propozitie, si asa ajungi sa vezi cum le functioneaza mintea.

– De ce e asta o foarte buna interactiune, o foarte buna tactica care ii ajuta sa se deschida?

– Pentru ca unui copil, daca ii spui pur si simplu: Vorbeste-mi despre problemele tale! …Nu au nicio idee despre ce vorbesti si vor incremeni. Daca te joci cu ei, sau daca mergi la o plimbare cu ei, asa incep sa se deschida. DAR NUMAI DACA STIU CA VOR FI ASCULTATI! Traim intr-o societate care ne face sa anticipam, sa prevestim, sa luam lucrurile de-a valma, tot inainte, sa vorbim mai mult decat trebuie si sa retezam orice tentativa de comunicare lejera. Parintii sunt nerabdatori si vor sa rezolve lucrurile, si… vorbesc prea mult! Deci, daca ii conving pe oameni sa foloseasca mai putine cuvinte si, in loc de asta, sa fie mai prezenti, este aur! Este aur pt. copii.

– Cum iti dai seama de un copil, daca este puternic sau sensibil emotional?

– Copiii puternici emotional nu cred toate gandurile care le trec prin minte. Intr-un alt episod am vorbit de „uciderea uriasilor”, adica a gandurilor automate negative. Am scris o carte special pt. copii, in care ii invat sa puna la indoiala gandurile involuntare. Copiii vulnerabili, iti dai seama ca au o gandire „imputita”. Citesc in stele, se bazeaza pe noroc, prevestesc, se concentreaza pe ce e in neregula mai degraba, decat pe lucrurile bune din viata lor. Un copil puternic are si el ganduri din astea, dar le pune la indoiala, nu se ataseaza de aceasta gandire negativa. Unul din „uriasii” cei mai periculosi este vina. Invinuiesti oamenii din jur pt. viata ta, devii o victima, devii lipsit de putere. Ar trebui sa treci peste asta si sa te intrebi: Ce pot face eu astazi, ca sa rezolv aceasta problema? Orice problema cu care te confrunti, sa nu o mai pui pe seama altora, ci sa iti atribui solutiile pt. ea.

– Acum, niciunul din noi nu este perfect si presupun ca fiecare parinte deja se judeca pe sine pt. modul in care sunt ca parinti. Cara dupa sine aceasta greutate, cara acest stres: nu sunt un parinte bun, as vrea sa fiu mai bun, nu trebuia sa zic asta, nu trebuia sa fac asta…Care este modul sanatos prin care poti repara o greseala facuta ca parinte? Poate ai spus ceva ce nu trebuia sa spui, ai facut ceva ce nu trebuia sa faci…si ai facut-o de mai multe ori. Care este modul sanatos ca sa repari acea legatura?

– Este un ciclu al vinovatiei in care intra oamenii. Ei reactioneaza. Apoi se simt vinovati. Si nu mai reactioneaza deloc. Si lasa comportamentul necorespunzator al copilului sa se desfasoare in mod repetat pana cand nu mai suporta si apoi explodeaza. Apoi se simt iar vinovati. Si iar nu mai reactioneaza. Si nu mai reactioneaza… si nu reactioneaza pana cand… iar reactioneaza exagerat! Cel mai bine este ca atunci cand te confrunti cu un comportament care nu iti place, sa te ocupi de asta! In opozitie cu a fi ignorant sau a trece cu vederea. Fii consecvent. O sa faci greseli, dar trebuie s-o gandesti asa: cu fiecare zi ce trece, fie castig, fie invat din asta. Lucrez cu o atleta olimpica pe care o ador, detinatoare a recordului mondial, era un dezastru atunci cand a ajuns la mine. Acum este atat de puternica emotional, pt. ca s-a educat sa nu priveasca lucrurile in termen de pierderi. Cu fiecare final, ea castiga, sau invata din asta. Asa si cu parintii. Ca parinte, tot asta trebuie sa fie modul de a gandi. Poate am avut o zi grozava…Dar cand nu ai o zi grozava, te gandesti doar: de ce nu am avut o zi grozava? Sunt foarte multe motive pentru care nu ai avut o zi buna: nu ai dormit suficient, ai stat mult timp fara sa mananci…Deci, cu copiii este mult mai bine sa fii curios, in loc sa fii furios. Structura de baza trebuie sa fie intotdeauna „bun, dar ferm”. Cu cat vocea ta e mai blanda, cu atat vor fi mai atenti la ce le spui. Daca incepi sa tipi, te vor respinge si se vor supara.

– Legat de ce spuneai despre atleta olimpica, chiar si noi avem nevoie de asta, la varsta noastra. Pe vremea noastra nu existau aceste strategii parentale si nu am fost expusi la ele, iar chestia asta cu, ori castig, ori invat din asta, cred ca este un exercitiu si un mod de viata pe care e bine sa ni-l insusim fiecare. Pentru ca asa cum suntem de severi cu copiii nostri, suntem la fel de severi si cu celelate persoane, iar atitudinea asta severa si critica provine din faptul ca asa suntem fata de noi insine. Este acea voce, acel critic interior care aduce la suprafata partile negative intr-o situatie. Iar versiunea externalizata a cum ne tratam pe noi insine, este cum ne tratam copiii. Suntem agresivi, apoi ne simtim vinovati, si devenim extrem de binevoitori. Cum ziceai si tu, ciclul vinovatiei, care nu e deloc benefic. Cand incerci sa devii puternic emotional tu insuti, si nu ai timp…Copiii au nevoie sa fie cina gata, trebuie apoi sa faci temele cu ei….simt ca este o pierdere masiva a echilibrului, a timpului….ce pot sa faca oamenii atunci cand, pur si simplu, abia reusesc sa faca fata provocarilor de zi cu zi? Cand seara inainte sa adormi vrei doar sa te relaxezi la televizor.. Nu ai timp nici pt. tine…cum reusim sa echilibram lucrurile, sa oferim timp copiiilor din prea putinul pe care il avem?

– Pai tocmai de asta, „timpul de calitate” petrecut cu copilul nu trebuie sa fie doua ore. Este realizabil, vorbim de 20 de minute pe zi. Conteaza consecventa, si oferirea lui pe termen lung. Adeseori, parintii isi iubesc copiii atat de mult, incat vor sa le faca pe toate. Merg cu ei la fotbal, ii duc la dans, ii duc la muzica. Opriti asta! Aveti nevoie de timpul asta sa il petreceti impreuna. Adeseori parintii raspund: „Pai, da, dar trebuie sa fac temele cu copiii mei.” Va rog, nu! Nu asta vrea scoala sa faceti!! Scopul este ca acesti copii sa-si faca singuri temele. Nu o faceti! Lasati copiii sa traiasca consecintele modului in care isi fac, sau nu isi fac temele! Dar ceea ce fac parintii este sa prezica viitorul: ei bine, pai daca nu isi fac temele, nu or sa intre la un liceu bun, nu or sa mearga la Harvard dupa aia, iar viata lor va fi deplorabila…Uite, eu am fost la o universitate de stat ..o universitate banala.. Iar acum… Acum sunt printre cei mai faimosi oameni din lume. Oamenii au aceasta conceptie, a prestigiului… Asociaza prestigiul cu stima lor de sine. Iar prestigiul provine dintr-un cuvant frantuzesc care inseamna „deceptie”. Am fost la o facultate obisnuita, si, totusi, viata mea e extraordinara pt. ca? Pt ca, lucrez mult. Vezi tu, nu vrei niciodata sa ii spui unui copil ca este inteligent. Este preferabil sa ii spui: „muncesti mult”. Pt. ca, daca le spui ca sunt inteligenti si nu reusesc sa invete ceva, stima lor de sine are de suferit. Daca le spui asa: „Imi place tare mult cat de implicat esti, cat efort depui, cat de mult muncesti pt. asta”, atunci cand apare ceva mai greu de realizat, mai provocator, ei muncesc si mai mult, nu se simt descumpaniti, sau…mai putin inteligenti. De asemenea, ii inveti pe copii ca oamenii puternici emotional pun intrebari. De prea multe ori exista ideea asta: Oh, nu! Nu vreau sa pun intrebari ca sa nu par prost.

– Care sunt alte lucruri pe care le spun parintii copiilor lor, si cred ca procedeaza cum trebuie, dar se intoarce impotriva lor, pt ca este gresit ce fac?

– „Totul va fi bine”. Sau, si mai grav: „Ma voi ocupa de asta pt. tine”. Daca copilul are vreo problema cu un coleg la scoala, imediat parintii se duc la director sa rezolve ei problema. O strategie corecta ar fi sa isi asculte copilul si sa il intrebe: ei bine, cum crezi ca poti rezolva situatia asta? Parintii ce fac? Se duc si rezolva ei problema. Ori asta e moartea stimei de sine pt. copilul lor. Desigur, daca e vorba de ceva periculos, de vreun abuz grav, trebuie sa intervii. Dar pt. lucrurile de zi cu zi, il intrebi: cum crezi ca poti rezolva problema asta? Complet in opozitie cu: „Am avut si eu problema asta cand eram de varsta ta, eu asta am facut si asta ar trebui sa faci si tu”. Nu fa asta! Pt. ca le furi stima de sine, le furi abilitatea de a se descurca. Sa faci tu treaba pt. ei e cea mai proasta decizie!

– Cred ca ne vine foarte la indemana sa facem asta in toate relatiile noastre, cu partenerul, cu colegii, cu copii: uite, asa am facut eu asta, asa trebuie sa faci si tu..Practic, facem o scurtatura. Pt ca nu ascultam activ, nu ne conectam cu ei, nu cream o legatura. Incercam sa ajungem la o concluzie care, speram noi, sa rezolve problema. Practic asta vine din ego-ul nostru, succesul copilului nostru hraneste ego-ul nostru. Ne impleticim stima noastra de sine cu cea a copilului, si, subconstient, ne traim visele prin ei. Si nu la nivelul acela evident, cum ar fi, daca eu sunt doctor, vreau sa fie si copilul meu tot doctor, dar sunt moduri mai subtile, versiuni mai subtile ale acestui comportament. Cum se deconecteaza oamenij de la ego?

– De cele mai multe ori este extrem de toxic atunci cand cineva traieste o viata nerealizata pe diverse planuri, pt. ca o reflecta foarte mult asupra copilului lor. Iar asta ii face pe acesti copii sa se simta mizerabil. Nu le da un sentiment de imputernicire, ii constrange, si ei ajung adesea rebeli, ajung sa se revolte… Asta in opozitie cu: „Ce este ceea ce vrei sa faci sa iti asigure un trai bun?” Eu imi iubesc cei 6 copii, dar nu as vrea sa ajung niciodata sa locuiesc cu ei. Vreau sa ii formez ca oameni competenti care pot avea singuri grija de ei. Nu la modul: „Du-te! Traieste-ti visul! Chiar daca nu poti sa te intretii singur, te ajut eu!” – asta ii va face sa se simta mizerabil. Daca te bazezi mereu pe altcineva, te simti mizerabil, neputincios. Oamenii care se simt indreptatiti sa fie intretinuti, nu sunt niciodata fericiti. Alta chestie de care trebuie sa tina cont parintii este respectul: nu fac lucruri pentru oameni care nu ma trateaza cu respect. Deci, copiii tai fac ceva gresit si ii iubesti atat de mult, asa ca nu conteaza, le oferi tot ce isi doresc, in orice circumstante. E moarte curata! Nu! Nu fac lucruri dragute pt. oamenii care simt ca nu ma trateaza cu respect. Asta nu inseamna ca nu le dai sa manance, sigur ca le dai sa manance. Dar nu ii iei cu tine la magazin si nu faci lucruri dragute pentru ei. Trebuie sa ii inveti consecintele faptelor lor si sa fii consecvent in asta. Asadar, incepi cu stabilirea scopului lor, apoi conexiunea cu ei (daca nu avem o conexiune sanatoasa, benefica cu parintii nostri, asta ne expune la ricul dezvoltarii problemelor mentale)…Mai vreau sa punctez ceva: cand esti mic, te vezi pe tine ca fiind centrul pamantului, si, ori de cate ori se intampla ceva bun, crezi ca e despre tine, iar ori de cate ori se intampla ceva rau, crezi ca are legatura cu tine. Daca in casa se intampla lucruri rele frecvent asta iti creeaza o stare cronica de rau.

– Ce faci cand copilul tau e suparat, cand se deconecteaza de la tine?

– Incepi cu lucruri simple: timp. 🙂 As vrea sa mai adaug o idee: copiii trebuie sa aiba un scop. Oamenii care au un scop in viata sunt mai fericiti, traiesc mai mult.

– Cum se impaca dragostea si disciplina?

– Asa cum societatea are reguli, orice familie ar trebui sa aiba reguli. Cum ar fi, sa nu minti. Daca ii spui unui copil un lucru de mai mult de 5 ori, asta intra in categoria abuz. Daca vii cu asteptarea ca vor face din prima ce le ceri: de ex, „Caterina, as vrea sa duci gunoiul in urmatoarea jumatate de ora”. Si, daca nu o face, ii spui: „Draga mea, ai de ales. Fie il duci acum, sau vei suporta consecintele si apoi tot o sa il duci. Tu decizi”. O iubesc, sunt foarte clar, dar o las sa suporte consecintele daca nu face ce o rog. Nu ii mai amenintati, ca apoi sa nu va tineti de cuvant. Pt. ca ii invatati ca trebuie sa te enervezi rau, sa faci urat, doar ca sa faca ce trebuie sa faca.
Si e bine sa adopti un comportament sanatos cat mai devreme. Daca nu petreci timp de calitate cu copilul tau, si ajungi s-o faci abia la 14 ani, pai la varsta asta prietenii lor sunt mai importanti decat tine.

Mai este o parte din acest interviu in care dr. Daniel Amen explica de ce este atat de nociv sa ne plangem de celalalt parinte in fata copilului nostru. Este o chestiune de identitate. Copiii nu trebuie confundati cu psihologul nostru sau cu cel/cea mai bun/a prieten/a.